0774/982.049

Nu am zis astazi decat sa urc cat mai voioasa spre cele cateva sute de copii care si-au dat intalnire sus, chiar pe varf de munte, in Mica Elvetie din Muntii Buzaului! In cinstea zilei lor, a copilului, canta si joaca intr-o rezervatie unica, de pin negru. Pornesc din timp din zona orasului pentru ca drumul pana la Bisoca e greu, vorbim despre al doilea drum celebru dupa DJ203K Maracineni-Lopatari la nivel de judet, cel care incepe la Vintila Voda, merge spre Sarulesti si se termina la Bisoca. Am sa vad.

Gandul nu imi e la drumul prapadit, ci la modul acesta de a aduna copii de la cativa anisori si pana spre clasele de liceu sus de tot, pe granita cu Vrancea. Imi spun ca se poate, ca dascalii care organizeaza acest festival numit Cant si joc pe plai strabun merita toata lauda, ca parintii care platesc chiar si benzina pentru a urca pana acolo iarasi sunt de respectat si ca poate doar asa peste cateva zeci de ani putem inca sa vedem cum se joaca braul batranesc si cum se canta hora noastra romaneasca!

Nu am cum sa nu vad ce mai fac oamenii din localitatile prin care trec. Parca la Maracineni se muta orasul pe strazile mici si noi ale zonei, Sapoca sta pe loc de cel putin opt ani, doar cateva case rasar frumos colorate si cu gust ridicate, iar Cernatesti este surprinzator. Forfota. Desi e duminica, oamenii sunt in miscare. Casele sunt luminoase si parca dezvelesc o imagine olteneasca, de prin Arges. Asa asemanare vad! Mult alb si grena! Parca si cheful de munca e altul decat in comuna precedenta. Oamenii din Cernatesti au infiintat livezi de-a stanga drumului judetean si pe deal, iar casele lor denota prosperitate. La Beceni … stiti cum se spunea odinioara, vreo 15 ani in urma, comuna care trebuia sa fie oras. Asa e si acum! Restaurant, piscine, magazine de materiale de constructie…. Multe! Vintila Voda e batranicioasa. Merge lent si consuma strict din resursele de demult. Nimic nu arata ca drumul e spre viitor! Mai sus, la Sarulesti este imaginea abandonului. Trec pe langa o casa amplasata pe dreapta drumului aflat in refacere si doi oameni, probabil sot si sotie ies din curtea in care se coboara ca sa se ajunga spre casa, practic ai impresia ca ies pe burta oamenii dintr-o bojdeuca. Sunt insa imbracati ales! Dupa ei, o casa sta doar intr-un ochi de geam si intr-un picior. E o ciuperca acoperita cu sita. Ma grabesc sa trec de Sarulesti. E un lucru frumos, desigur, zona cu caii romano-norvegianului sau ce alta cetatenie o avea cel care a construit frumos spatiul pentru cai, dar si stupinele care se aliniaza pe cateva sute de metri. Deci, exista si exceptii!

Drumul suspina, da sa se sufoce! Nu mai poate! Se rupe fasie cu fasie de la Sarulesti in sus! Marginile ii cad pe alocuri inspre dreapta, spre hau, e valuri-valuri… nici nu pot fi ocolite gropile caci, dai de valurile imense care au facut praguri de netrecut chiar! Parca ii simti suferinta. Nici gri nu mai este, da spre alb! L-au distrus camioanele cu zeci de tone de lemn, dar si alunecarile de teren pe care nimeni nu vrea sa le stapanaeasca! Pamantul nu ca se duce spre rapa, ci vine ca un valatuc de fan dinspre munte, dinspre stanga! Urc si stau cu ochii pe amar, nici masina nu mai poate. Opresc sa respir aer curat de munte. Ha! Surpriza! E umplut cu miros de benzina. Se aud drujbele cum lucreaza aproape. De, suntem pe al doilea drum al lemnului din judetul Buzau. Si nici nu trece mult si dau de o pancarta: Padure proprietate a statului. Nu aruncati gunoaie! La nici 20 de metri gunoiul e la vedere si e sub forma de copaci rupti, crengi alandala, haos in padurea statului! Vai, cine o fi indraznit! Stau sa aflu cu alta ocazie.

Intru in Bisoca si parca se deschide si cerul. Nici pic de nor, nici pic de tentativa de ploaie! Soare si muntii imbracati ba in alb, ba in albastru, ba in verde crud, ba in verde negru. Umbrele se joaca de-a v-ati ascunselea cu soarele si dau culoare la tot ceea ce cuprinde zarea!

E impresionanta capitala alpina a judetului Buzau!

Bisoca apare precum o vedere pe care o primim cu adevarat din Elvetia, de avem prieteni acolo. E atat de frumos incat iti vine sa cedezi locul de acasa pentru o palma de pamant verde de aici!

Si parca si drumul se indulceste! Se mai raresc si gropile si alunecarile de teren. O mama cu un copil de mana imi iese in cale la Lopatareasa. O intreb cum de e diferenta intre drumul de jos, de la Sarulesti, sic el de aici. A mai pus primarul acesta nou al nostru parul pe oamenii angajati pe la Primarie, au mai intrat cu buldozerul si l-au mai aranjat! Ei na, e de pus parul?! Inteleg ca e doar o forma de exprimare, dar aflu ca daca se doreste se mai si poate face ceva in folosul comunitatii. Urc catinel spre Lacurile. Piesajul se deschide ca un atlas german. Cadru dupa cadru, frumusete care nu te lasa sa tii minte decat clipa. Ravasitor cum se aliniaza casele de-a coasta si cum in micile depresiuni exista aglomerari de case numite sate. O coloana de masini in dreptul Campusului pe care pr. Mihail Milea il pastoreste de atatia ani. Oameni care intra si ies din campus. Opresc sa aflu. O bunica blanda imi spune ca obiceiul locului este ca dupa slujba de duminica toata lumea sa mearga gratis la masa la Campus. Intreb de ce nu costa? Pentru ca sunt multi batrani care nu au cum sa gateasca, sunt singuri si vin la biserica precum la cea mai mare sarbatoare.

Masa calda iata ca ajuta comunitatea si sub alt aspect. In curand il si gasesc pe parinte, ii spun uimirea, da din cap si ma invita dupa festival la masa cu alti 300 de participant. Ii multumesc si merg la treaba, caci masa e pentru oamenii locului si invitatii lor, eu sunt ca de obicei cu talpile de-a spinarea! Intre Campusul Sf. Sava si scena de petrecere in aer liber de la Lacurile drumul este fix prin rezervatia de pin negru. O frumusete rara pe care oamenii locului o trec la obisnuinta. Alearga si tineri si batrani spre scena. Intr-un ochi de padure, printre pini apare lungul sir de masini, si de-a stanga, si de-a dreapta si pe unde se poate. Cativa comercianti isi amplaseaza standurile, le-as zice tarabe dar va duc direct cu gandul la natura produselor. Oamenii trec pe langa ei ca pe langa ziduri aparente.

Din microbuze de transport scolar, asa aflu si de ce era mama cu copilul in drum la Lopatareasa – pentru ca microbuzul ii prelease de acasa pana la eveniment- si din masinile personale ale parintilor coboara copii. De toate varstele. Mamele scot cu atentie din sacose sau chiar geamantane costumele populare. Sunt la fel de batrane precum padurea asta. Maramele sunt roase de timp, iar fetele se mandresc cu asta. Fotele sunt cusute cu fir argintiu ca odinioara, iar iile in flori rosii. Mamele incearca iar si iar sa aseze costumul pe copii. Sunt interpreti de muzica populara in devenire si dansatori care aduc in felul lor un omagiu parintilor sau poate bunicilor care mergeau la Cantarea Romaniei, singura sarbatoare din viata oamenilor din zone precum Bisoca, Bratilesti, Plaiu Nucului, Chilii, Lopatari. Sunt grupuri si ansambluri.

Toata padurea este impanzita de copii imbracati atat de frumos. In spatele scenei, o fata de clasa a VII-a va juca impreuna cu patru colegi ai ei sarba si brau. Unul singur dintre baieti e pasionat, se vede in zambet si pozitie, de jocul acesta. Imi spune ca jocul e pe 6, pe 8, pe… nu-mi si explica, dar ca ei pe sase vor juca. Sunt din Bisoca si le e clar ca numai la ei in sat se joaca asa braul. Din spate, o colega ne face poza. Apoi se aseaza ea cu spatele si isi face selfie.

Totul parca se duce in alta directie pentru ca deja ma uit spre alti tineri. Multi au telefoanele ba la ureche, ba navigheaza prinsi in ecran ca intr-un film extrem de bun. Nu este real! Sa ma mai uit. Niste prichindei se amuza tot in fata telefonului. Se iau pe dupa gat si pac, selfie. Mai sa fie! Printre pini apare un grup de fete. Le stralucesc iile. Imi zic ca sunt sigur dinspre Lopatari. Acolo am intalnit doar traditia ca pe ilic, fota si ie sa fie cusuti fluturi stralucitori. Au miscari sigure, pasi mari de muntence si pozitie falnica. Sunt de la Plaiu Nucului si le cunosc prin Ion Zota, dascalii care ii pregatesc. O doamna si un domn. Vorbesc despre putinii copii care mai au rabdare sa invete sa joace. Le este greu, imi explica si invatatorul Ion Zota de la Luncile, mai ales ca la interpreti au negativ din 2006, spre exemplu si trebuie sa lucreze pe acelea in conditiile in care copiii de azi au tonalitati diferite.

Imi aduce exemplul. Bianca Ghencea. Copilul care canta de mica. E gata de marea scena pe care o cucereste concurs de concurs, festival de acest gen de festival. Fata zambeste sic anta fara trac. E un cantec vechi de pe Valea Slanicului cules de un cercetator si pastrat bine de Ion Zota. Printre pini, Costica Horhocica, dascalul din Bisoca, cel care a infiintat in anii ’80 acest festival, priveste lung scena si comenteaza cu un instructor. I-ar placea, spune el, sa vada padurea plina cu oameni asa cum se intampla inainte de 1989 cand veneau nu zeci de masini, ci zeci de autocare din Buzau, Vrancea, Braila, Galati, Ialomita, oficialitati din invatamant si administratie. Toti copiii cantau si jucau ca strabunii. Era motiv de mandrie si fala intre judete, acum se falesc in port si costume cat mai autentice comunele buzoiene si Mircea Voda din Braila.

Cu mainile la spate, dar atent la scena, Florin Stemate, primarul din Bisoca, surpriza alegerilor locale de acum doi ani din judetul Buzau, vrea sa vada si copiii care au venit de departe aici, in padurea fantastica. Imi spune ca scoala din localitate s-a ocupat de toata organizarea si ca e un festival care vrea sa existe sip e mai departe pentru ca la ei, sus la Bisoca, si padurea sties a impleteasca pasii de brau! Frumos si asa vine si aprecierea batranilor care si-au ocupat cuminti locuri printre pini sa-si priveasca nepotii.

Aflu si un aspect inedit. Isi cauta printre traditii, desi nu au avut unele special si comune noi in acest domeniu al festivalurilor. Sapoca a adus copii in costum popular! Instructorii avizati precum Ion Zota si Costica Horhocica privesc si analizeaza tot peisajul de copii care fac eforturi sa nu se lase atrasi de telefonul mobil si mediul virtual si sa invarta hora si sa teasa braul! Munca lui Costica Horhocica e preluata la Muntenasii, ansamblul de baza din Bisoca destinat copiilor, de dascalul Doinita Albu. O identific, insa nu are vreme sa povestim. Nici nu trebuie sa vorbesc cu ea, caci apare drept instructorul cel mai apropiat de copii, e ca o mama care isi cuprinde pe rand copiii. Ii urca pe scena si sta nemiscata ea insasi pret de minute bune pana ce toti copiii, si va spun ca-s de la cativa ani, sa fie trei, si pana la clasa a VIII-a, se aliniaza pentru a canta si a juca.

Si asa curg de acum minutele de reliefare a ceea ce trebuie sa avem aproape de suflet noi toti, romanii! Sunt tineri care iubesc spre exemplu acordeonul si canta la el pe scena, copii care doar danseaza si o fac la fel de bine precum profesionistii ori mai stangaci potrivit varstei si sunt copii care canta si respecta linia folclorica veche. Bravo dascalilor lor! Dar si parintilor care bat atata drum si investesc in viitor! Festivalul de la Bisoca curge mai departe. Eu caut cu privirea inspre drumul meu caci e negru, a ploaie. O si gasesc la Vintila Voda.

Plec din Bisoca! Nu am pariat cine va castiga, selfie-ul sau braul? Gandesc ca daca astazi un ansamblu are inca 40 de copii sau 16, probabil ca peste patru ani, urmatoarea generatie, va da 30, respectiv zece macar! Deci, cineva isi va mai innobila umerii cu ilicul cu fluturi stralucitori si isi va incalzi piciorul cu ciorapul de lana si opinca din piele de porc! Sper sa urc la Lacurile de Bisoca sa vad Cant si joc pe plai strabun si in 2019! Si asta pentru ca povestea are fir rosu!

error: Continut protejat

Pin It on Pinterest