0774/982.049

 

Imi simt talpile cum zburda sub scaun. Isi aduc aminte de ultima calatorie. La muntele nostru, adica in judetul Buzau. Acolo unde simt eu mai bine oamenii, unde faptele au si caracter pozitiv si unde Dumnezeu este tinut langa suflet de catre muritori nu numai la ceas de mare cumpana, ci si la bucurie. Noroc si Doamne ajuta-l si pe acesta! Scriu si zambesc.

Imi aduc aminte de un domn, ii zic asa caci mi-a precizat de la intrarea spre cazan, ca el nu este nenea. Omul tot invartea de-o manivela. Amesteca borhotul din cazan. Aha! De cum a vazut musafirii si-a dat basca de-a stanga si l-a umflat, asa mi-a spus, un cantec.

          Doamne, cata frumusete pot tine in suflet unii oameni! Si mai spun ceva. Informatiile care se vor aseza pe rand, cuminti sub ochii dumneavoastra sunt proaspata materie prima a unei licente la Agronomia din Bucuresti. Desigur, tanarul absolvent si-a dat propriul titlu, insa tuica de Buzau a primit un zece cu zambetul pe buze de la profesor! Pai, daca un domn profesor poate sa noteze cu zece o lucrare de licenta despre tuica de Buzau si sa si zambeasca eu zic sa facem si noi asta de la cap la coada! Povestea este spectaculoasa si gustul sublim! Iar povestitorii mei sunt rupti din filele de poveste de toamna inspre iarna cand in spuza de la usa cazanului poti coace gutui, cartofi, oua si mere. Asa-i ca va aduc aminte de acasa? Si cand licoarea aceasta fantastica se degusta cu lingura de lemn ori cescuta de pamant. Ce dor imi e de oamenii acestia faini pe care daca ii vad maine din nou nu-i ocolesc, intru si depan de la capat povestea care defineste un intreg judet. Buzaul!

 

Tentatia pasului

Cerul si-a atarnat de gat nori claie si cand nu a mai putut sa-i duca i-a scuturat pret de jumatate de ceas. Dupa o luna de asteptare, buzoienii au primit din nou ploaie pe cinci septembrie. E bucurie mare pentru ca, spun oamenii, ploaia aceasta a mai spalat din bolile din podgorie, din livezi si din gradinile cu legume. Insa ii si grabeste pe gospodari sa-si stranga roadele pentru ca bobul copt de strugure se va crapa dupa noua apa primita, la fel si prunele si tomatele. O spun specialistii care ii grabesc pe gospodari! Dar daca privesti gradinile deja plang a insingurare.

Seara trecuta, asa tarziu, dupa ora 22, un abur cald ca o ceata de octombrie a batut la usa: mirosea aprig a tuica din aceea proaspata! Nu sunt eu bautoare de marca inregistrata a Buzaului, insa mirosul dulce, cu un buchet unic pe care uneori il definesc cu mare dificultate si toata agitatia din jurul producerii lui sunt fermecatoare! Am deschis larg usa sa simt aroma ca pe o convingere, in fapt! A venit toamna, toamna adevarata! Asa ca mi-am pus frumos gandul paznic somnului si dimineata am plecat la drum!

Tentatia pasului la inceput de toamna e ca nevoia de a simti in palma cum se prabuseste o frunza aramie incarcata cu apa de septembrie. O protejezi, o scuturi si o mirosi. Miroase a bureti de padure, a catina ce da bine in copt, a zacusca intinsa pe o felie de paine de casa, a must care-si cauta fiinta, a ardei gras copt pe bulgari de jar, decojit cu mare pofta si asezat ordonat intr-un borcan laolalta cu varfuri de usturoi si bine imbaiati cu apa si putin otet din vin… ah! Frunza aceasta imi aduna toamna aici, in palma! O las pe un butuc si imi caut drumul judetean din cel national spre Brasov, al meu catre Chiojdu. Cu fiecare kilometru parcurs catre satul asezat pe granita cu trei judete, Covasna, Brasov si Prahova, zona devine montana, mai impadurita, copacii de pe marginea drumului parca se transforma pe etaje de clima, cum spunea doamna profesoara de geografie. Din carpen devine arin, din arin se face alun si din alun ramane pin si brad pana sus la Chiojdu. Sper ca am recunoscut bine copacii care isi descopera ca niste fete tinere radacinile, iar cu crengile fac un covor pe care il aseaza de-a marginea drumului!

Oamenii s-au ascuns dupa ploaia de astazi. Imi zic eu asta. Din cand in cand apar carute trase de boi si incarcate cu fan. Ah! E muntele din copilaria mea! Si oamenii parca seamana cu aceia din copilaria mea! Poarta pantaloni bleumarin sau maro cu cizme lungi sau gumari, palarie musai din fetru cumparata cu dificultate de pe la targuri, doar pe comanda adusa, si, in spate au neaparat aruncat un pulover mai ales gri lucrat de mana de sotia de acasa care astazi are de pregatit masa de seara pentru cosasi, pentru cei care au strans fanul si au incarcat caruta si pentru ai casei chemati roata la munca asta de neoprit. Nu s-a terminat sezonul de coasa la munte. Ploile din iulie nu le-au dat ragaz muntenilor sa agoniseasca hrana pentru animale, numai ca multi au abandonat coastele si cumpara baloti de lucerna de la latifundiarii de prin Maracineni si Vernesti. O caruta vine galagioasa pe drumul de piatra. Pare goala la cata zornaiala produce. Pe scoarta se intind niste cartofi. Sa fie ca de patru-cinci saci. Intru in vorba cu taranul obosit care merge pe langa caruta,  cu frisca pe spate.

S-au facut sa manance si porcii mistreti si ne-au ramas si noua de cateva ciorbe! Nu-s gaunosi, is si marisori, ii zicem lui Dumnezeu bogdaproste! Ce putem sa ne certam cu el? Si-mi arata la cateva coaste distanta gradina din care i-a scos nevasta. O vad si pe ea mergand la distanta mare de caruta, cu sapa pe umar si sub coada sapei un pulover de protectie. Ramasese sa tocmeasca o femeie pentru ziua de maine la scos sfecla ca s-a facut si nu are de ce sa o lase. Ma duc acasa ca azi facem un cazan de tuica,  poate doua. E deja minune. Subiectul meu prinde contur. O intreb unde il face si imi zice ca ei au borhotul in saci. Ii cara la cazanul din sat, duc si lemne pentru foc si unul dintre ei, dupa ce incarca ramane acolo, de paza. Celalalt face treburile de seara, acasa. Dupa aceea merge la descarcat si incarcat al doilea cazan. Acolo lasa uium – adica o taxa in tuica sau daca vor bani, bani dau. E cazanul unei doamne de la Bucuresti. Un cazan dureaza cam doua ore.

Il caut. Intai dau de un alt semn al toamnei. Cativa domni, imbracati in salopete noi taie lemne. Cu manusi in maini. Zambesc si intra in vorba. Le spun ca muntenii de Chiojdu nu tin manusi in maini cand dau cu toporul in lemn. Pai noi acum devenim chiojdeni  Ha! Spun ca sunt din alt oras si ca au decis sa se mute aici pentru totdeauna. Nu au avut legatura cu satul, insa au acum copii la scoala din sat si internet acasa care le tine vie afacerea. Tin drumul inainte si stric soaptele a patru batrane. Povestesc cum a fost la o inmormantare. Le intreb daca au jelit? Una isi strange basmaua la gura si cred ca mi-a zis cateva vorbe rele, alta insa imi zice ca ea nu a fost si era curioasa. Ma vede ca-s calatoare si imi intinde o mana de zmeura din galeata ei plina. Zic multumesc si intreb de cazan. Chiar in spatele nostru.

Trebuia sa-mi dau seama! Miroase!

 

Cum se face tuica de Buzau

O caruta da sa se dezechilibreze cu tot cu cal. Mana unei aprige muntence insfaca hamul si tine bine calul din vorbe, nu cu forta. Animalul trage doua butoaie de cateva sute de litri pline cu borhot pentru facut tuica din el. E pretios si face in asa fel incat sa nu-l verse in albia Bascei care sta de-a stanga. Din el facem tuica buna, tuica de munte si o mai dam si noi pe la turisti ca sa traim si din alti bani, nu doar din amaratii de 600 de lei din pensie! Sotul apare rapid si incepe sa descarce cu galeata din butoi. Incarca direct in cazan si imediat pun foc. De rand la cazan e domnul simpatic care nu vrea sa fie nenea. Oamenii il tocmesc sa stea acolo si sa invarta de manivela. Cei care au treaba acasa si nu pot sta langa cazan

Domnita, vara de cand se coc prunele rosii se aduna. Se pun in butoi sau tocitoare. Eleincep sa fiarba si le lasi in legea lor vreme buna. Cand a facut pluta e bun de fiert borhotul, adica de pus in cazan si facut tuica. Sa nu cada pluta ca se limpezeste si nu mai faci nici o branza! Aici stai cuminte si astepti sa curga! Alta treaba nu mai ai! Daca scapi foc mult iese repede si slab. Daca nu-i dai foc destul nu iese deloc! Focul e asa, de poveste, in tihna! Mai zice el ceva, mai spui tu una, mai vine vecinul si canti ceva!

Ma uit la domnul acesta si vad cata saracie are ea tara noastra frumoasa in inima satelor. Omul are maxim 50 de ani, dar pare de 60 de ani, detine un singur dinte in fata, sus, iar obrajii sunt lasati intr-o desfigurare tacita a muncii grele. Aflu ca de la 14 ani a lucrat la padure. Tapinar. De zece ani nu mai are unde lucra. Aduna fructe si ciuperci din padure la fel ca unele femei din sat si le vand la padurar. Fix ca acum 40 de ani. Mai are pana la pensie vreme amara de trait, dar stie sa rada de viata si spune ca el are doua maini cu care munceste zi lumina si nu pensia e tinta lui!

In memoria lui nea Ionica Ichim

Oamenii imi spun ca este cazanul satului. La el se programeaza fiecare cand are nevoie. In sat mai sunt cazane individuale. Verific informatia si pe valea Slanicului de Buzau. Acum au dat in copt prunele grase pe care muntenii le aduna si in prag de decembrie si le lasa sa fiarba in tihna chiar pana spre Pastele din 2019. Intre campie si munte sunt si prunele Ana Späth care seamana cu pruna grasa romaneasca. Pomicultorii au plantat soiuri noi, productive care sa se preteze si pentru tuica, dar si pentru magiun sau pentru uscat.

Judetul Buzau este el insusi un bun companion, deci fiecare drum pe care il parcurg este un bun motiv sa spun si sa arat cat de frumoasa este povestea buzoienilor care-si intind pe la Berca pastrama pe sarma precum rufele la uscat, care taie pastaia de ardei si o arunca in carnati, care pun varza pe bicicleta precum copilul pe care il duc spre scoala ori care cos fluturii pe ii intocmai ca pe o comoara buna de lasat mostenire.

Asa ca toamna aceasta ar trebui sa ma duca din nou sus, acolo unde am mers pe 2 decembrie 2008, acasa la nea Ionica Ichim. Omul a condus o viata trasura dispensarului din Lopatari.

I-a placut sa cante, sa munceasca cinstit si sa admire frumusetea. Am ajuns pe drumul sarii din judetul Buzau pana sus, in Bucurestii lui nea Ionica, intr-o zi cu ceata cumplita in orasul Buzau si soare cat sa lasi puloverul in masina, acasa la omul bun. Poiana ciobanului Bucur parea luminata de faruri puternice insa era insusi soarele de decembrie. Erau primele ierni foarte calde. Domnul Ion Zota, ghidul meu nemaipomenit despre care v-am facut scriere aici, imi spunea ca mai avem putin de mers, insa incaltarile dadeau sa renunte la pasi. Picioarele devenisera grele si nu mai doreau sa lupte cu noroiul din acest satuc cu o mana de oameni in el. Am reusit! Iar nea Ionica tinea atunci o galeata cu mere domnesti in mana si ascunsa in buzunarul bundei o sticluta cu licoare.

Licoare de luat oboseala cu mana! Era pontos si dornic de vorba. Isi tinea sotia, pe tanti Stela, aproape si dadea semn clar ca ii era baza. Caciula din blana de oaie si braul erau semne distinctive ale munteanului care nu-si lasa cizmele din picoare nici vara si nici iarna si nici ilicul sau bunda din spate. Nea Ionica a ras tot timpul cat am stat in curtea sa. Avea cate o poveste pentru fiecare loc din curte si fiecare obicei. Spre exemplu, in gradina sa cultivau bostani pentru porci. Adica, acum toamna ii culegeau de pe loc si ii tineau in beci. Tocau din ei bucatele-bucatele cu un satar la porci pana iarna tarziu. Erau buni pentru scazut stratul de grasime, zicea si iar radea. Sau patul cu mere. Tot din beci. Ca si cartofii scosi tot din gradina de la munte, merele de toate soiurile erau adunate pana dupa ce dadea bruma si asezate alandala pe patul din lemn, un etaj de altfel, din beci. Mirosul insa il simt si acum, atatia ani dupa ce am fost in camara de sub casa din piatra a lui nea Ionica.

Si iar radea cand imi zicea cum dorm merele pe patul acela pana le vine randul la mancat.

Printre curti mai mici destinate pasarilor si animalelor, statea el, cazanul de tuica bine asezat! Cu o parte de acoperis si cu toate dotarile necesare.

Oamenii de la munte sunt bine chivernisiti. Unii isi amplaseaza cazanul langa un izvoras pe care il capteaza si au apa rece pentru recirculat tot timpul, altii isi construiesc mici balti in curte din care trag apa rece pe tot procesul producerii tuicii de Buzau.

Marca inregistrata si … mortala

Licoarea aceasta cantata de nea Ionica Ichim este din anul 2007 prima marca inregistrata a judetului Buzau la Ministerul Agriculturii. Tata Lice sau Ioan Lezeu, gazda despre care v-am povestit in paginile www.buzaulinreportaje.ro a primit certificatul in 2007 si de atunci a devenit si unul dinntre brandurile judetului Buzau alaturi de covrigi si, treptat si cu ajutor politic chiar, de carnatii de Plescoi, babic, ceapa de apa de Buzau sau varza de Buzau. Tata Lice spune ca nu este mortala  nicidecum tuica produsa in curtea sa, dovada ca bunicul sau, pe nume Urs, la 92 de ani a murit. Este de stiut insa ca tuica mortala in casa Lezeu este oferita gratuit musafirilor!

Eu l-am intrebat si pe specialist, pe Petre Grivu, seful Pepinierei Pomicole Istrita din cadrul Universitatii de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara Bucuresti de ce este tuica de Buzau speciala. Mi-a spus ca solul da gust si aroma bune prunelor si asa s-ar explica, mai este si procesul de producere a tuicii pe care muntenii, mai ales, il respecta si tin cont de etapele sale. Petre Grivu mi-a argumentat si cu cererea mare pentru prunele de Buzau pe piata nationala si nu numai. Spre exemplu, gemul de Topoloveni in 2017 a fost produs aproape exclusiv din prune de Buzau.

Sa mai spun eu ceva? Nicidecum! Nu pun decat baza pe curiozitatea dumneavoastra de a strabate judetul Buzau, acea casa mare in care inca se mai produce tuica temeinic, cu iz suta la suta de prune si cu adevarat dupa reteta traditionala. Si mai zic ca acest popas ar trebui sa devina obiectiv turistic vandut pe bani buni de buzoieni si sa nu aiba nicidecum note negative! Asta pentru ca medicii recomanda consumul echilibrat de bauturi alcoolice!

Ei, da, tuica noastra este o felie de lux deja care sta bine langa trufele de Monteoru-Lipia-Tisau si carnatii din Sapoca-Berca!

Cateva dintre fotografiile folosite pentru ilustrarea acestui articol apartin paginii de facebook a Pensiunii Tata Lice din Chiojdu.

 

error: Continut protejat

Pin It on Pinterest