0774/982.049

70 de ani de viata bine munciti! In 47 dintre ei a contribuit de deasupra majoritatii la devenirea judetului Buzau. Folosesc metoda mea preferata pentru a spune la multi ani! unuia dintre buzoienii iubiti, purtatori ai unor raspunsuri ce tin de istoria noastra sau poate un buzoian contestat. Cand va atinge 50 de ani de munca, imi spune putin convins, se va retrage cu adevarat! Vorbeste cald despre fata si baiat si cu un respect aparte despre sotie!

S-au scurs cateva luni de la idee la scris! Am de-a face cu o personalitate complexa, cu un om care cunoaste judetul Buzau cat toti cei patru episcopi de la care a primit indrumari pana in 2013. Mi se pare absolut fantastic sa ai aceasta ocazie unica de a fi cineva aparte in umbra selecta, furtunoasa poate, cu taisul la inaintare, moderna intr-o epoca dificila, una a marilor constructii ori alta urmarita de haos si influente politice! Trebuie sa fii bine cladit ca om ca sa poti sa rezisti, ba, in acest caz sa poti creste suficient de frumos incat sa faci bine adevaratilor oameni, aceia simpli care spun din suflet Sarut mana, parinte! Si de la idee la vorbe am facut si multe popasuri pentru a-mi putea contura eu insami parerea despre omul care ofera un zambet aparte, o privire limpede, desi poveri multe i-au apasat umerii in 47 de ani de munca! L-am ascultat cu rabdare si pe binevoitor, dar si pe cel mereu nemultumit gata sa taie gatul fara sa stie de ce face asta si nici cine i-a dat sabia! Nu contestati persoana pana nu aveti de-a face cu aceasta! Sau sa ridice piatra doar cine…

… si am aflat ca oamenii se impart totusi in putine categorii! Fac apologia comportamentului uman si nicidecum nu am ajuns eu la varsta intelepciunii pentru a vorbi despre semeni in sensul profund, filozofic. Pot insa sa-mi procur din cuvinte o pensula. O am astazi! Cu pensula mea de cuvinte frumoase incerc sa conturez un portret pe care va recomand sa-l supuneti atentiei, sa-l studiati, comentati, aplaudati sau sa preluati o parte din modelul sau de viata! Echilibrati-va gandirea si nu aruncati cu piatra decat daca stiti din propria sursa ca este asa cum va pregatiti sa izbiti! Rationati pentru ca vremurile ne-au saracit increderea si puterea de a pretui frumosul!  Rotesc bine pensula. O iau de la capat si pornesc!

La biserica, in cautarea tonului potrivit

Nu fac decat sa-mi pun pensula in mana dreapta si sa o tin strans in varful degetelor. Nu am sevalet, ci doar sute de ganduri care se unesc sa formeze o foaie unica, in final un reportaj. Zic sa va transmit si putin din credinta mea ca printre preoti sunt si oameni minunati sau ca oamenii minunati stau in fata noastra si ne invata ca Dumnezeu le-a dat puterea de a-I fi Lui martor in ceea ce noi facem! Aceasta citesc ca este definitia preotului. Si pentru ca va spuneam ca v-am vazut pe multi cat de saraciti sunteti de incredere si, ca uneori sunt alaturi in oastea asta, haideti sa punem pasul spre Biserica Sf. Andrei din cartierul imens, Micro XIV. Nu-mi mai aduc aminte figura de odinioara, insa intreb batranele care este Iulian Negoita. Sunt corectata: preotul Iulian Negoita! Ei, da, inca mai sunt si oameni increzatori in minunatii Domnului! O sa vedeti la un moment dat ca nu zic un cuvant prea mare, minunatii!

Nu arunc cuvinte multe pentru a compune cat mai rapid portretul si sa-l asez pe sevalet, ci vreau sa ma conving ca trebuie sa discut cu omul despre care un intreg judet vorbeste atat de mladios, bland, afectuos, respectuos, pretuitor, dar si cu rautate si invidie. Curtea plina cu oameni a bisericii celei noi a orasului Buzau imi da motiv sa merg mai departe. Zic ca orasenii se inghesuie cu dificultate spre biserica, deci aceasta si preotii ei sunt alesii lor! Un preot batran isi face loc printre oameni inca de la intrare. Cateva femei striga dupa el, in fapt e un strigat cu voce joasa. Batranul spune ca da, se face si merge spre altar. Un alt preot, tanar, sta la discutii premergatoare unui obicei bisericesc cu patru tineri. Cere sa se faca liniste in biserica. In fata altarului, un altul miruieste. Sunt confuza! In dreapta lui, un preot imbracat in costum rosu adecvat profesiei sta de vorba, pe rand cu oamenii! Fiecare are ceva de spus. Din cand in cand isi ridica mana dreapta spre inalt. Apoi isi lasa fruntea spre oamenii din fata lui. Zambeste clipa de clipa. O doamna bine ascunsa sub o palarie isi spune povestea grea. Preotul ii spune Lasa, lasa, ca Dumnezeu se uita spre noi toti! Ai sa vezi ca va fi bine si iesi sanatoasa! Femeia ii saruta mana, isi sterge lacrimile si se aseaza pe un scaun. Plange. Parintele arunca din cand in cand privirea spre ea. Alti oameni trec sa-l salute. El e parintele Negoita, tatal Negoita ca fiul a slujit si a plecat repede! Ma si sperie batrana binevoitoare care dadea fuga spre mine direct dinspre usa bisericii. Sa-i spun ceva? Mai mult ii fac semn ca nu.

Ies. Oamenii par sa aiba responsabilitati, pun la cale niste intalniri in numele bisericii, fac curatenie si aseaza scaune. Isi ridica sacosele si cer binecuvantare. Atat de multi oameni fericiti ca in curtea si in interiorul acestei biserici rar am vazut in perioada recenta in orasul si chiar judetul Buzau. Ma intreb ce-i duce spre descoperirea acestei bucurii sora cu fericirea? Pai, cum adica ce? Parintii astia ne spun despre viata si Dumnezeu. De ce sa nu luam in seama pretul pe care Iisus l-a pus pe viata? Daca nu suntem bolnavi tare-tare, atunci le trecem pe toate!

          Batranul se intoarce cu fata spre biserica, se inchina si pleaca de parca nici nu am fi inceput un dialog. Oamenii sunt curati si frumos imbracati, rad si isi povestesc in vorbe calde despre copii, ziua de azi de la biserica si mancarea care ii asteapta acasa. Zic sa probez daca atat de mare bucurie aduce slujba si preotul la orice enorias al Buzaului si ma opresc la o biserica din apropierea urbei. Oamenii poarta gri si maro, femeile tin strans baticul sub barbie si le tremura vorba, au relatari despre plecari de acasa ale tinerilor, pensii mici si lipsa mancarii. De ce sa stau mai mult de cateva minute?

Azi, pot contura cu pensula mea vrajita de oameni bazele portretului preotului Iulian Negoita! Daca nu l-as fi vazut in fata oamenilor potretul ar fi fost artificial! In mod unic pentru obiceiul meu de a scrie, in fapt stau in umbra marelui pictor, adica artistul este totusi altcineva! Las randurile sa curga si dumneavoastra sa vedeti cine e astazi autorul!

Patru episcopi, acelasi consilier economic

   Plec din curtea bisericii din cartierul primei parti a copilariei mele – cea in care am invatat ceasul si am luat mereu premiul intai spre disperarea vecinelor pe care mama efectiv le hartuia cu prezentarea notelor mele, iar ele isi pedepseau aspru copiii prieteni cu sotronul si cartonasele – si ma urmareste o imagine. A oamenilor atat de fain imbracati, de curati si culmea pentru vremurile prezente,  extrem de bucurosi! Va puteti imagina acest puzzle: oameni vorbind doi cate doi sau in grupuri si zambind, iar peste ei ca o holograma figura preotului bland care dadea putere femeii ce plangea? Si am ramas cu aceasta combinatie de zambete pana astazi, cand ploaia a pus pariu ca nu ma lasa sa ajung la discutie cu preotul care stie practic istoria ultimilor 47 de ani activi ai judetelor Buzau si Vrancea.

Si ploua cu un bob atat de mare si des incat imi vine sa deschid o sacosa sa adun perlele transparente. O rog frumos sa se opreasca macar cand ies eu din drumul european 85, spre Focsanei. Cum urc spre zona Vadu Pasii soarele da din coate printre furiosii nori si iese galant! Rad si-l intreb daca nu cumva ii lipseste un trandafir la rever ca sa poata face piruete pe cer cat sa usuce asfaltul. Gata, nu mai facem minuni! Ci las masina la odihna pentru ca am de aflat multe lucruri interesante.

Minutele au valoare de secunda si deja stau de vorba cu preotul Iulian Negoita, stiti cel care mi-a lasat in gand zambetul cald si vorba duioasa pentru femeia indurerata. Ei na, or fi si alti preoti asa de faini, ziceti, nu-i asa? Si eu zic la fel. Insa aici vorbesc despre o bucurie pe care omul acesta o ofera permanent, un zambet care e apanajul vietii de minut cu minut, nimic nu e fortat, ba e chiar stanjenitor sa vezi atat de multa bucurie pe fata unui om daca inima ta nu are motive de bucurie. Inima preotului este o inima deosebita care trebuie sa straluceasca mereu de credinta in Iisus Hristos. Vorbele sunt ale Sfantului Ierarh Luca al Crimeei. Le citesc de cateva zile pentru ca au in ele o profunzime aparte pe care in acest zambet am gasit-o.

Preotul Iulian Negoita nu face rabat de la bucuria de a trai, de a vorbi, de a fi expansiv. Mereu am crezut ca daca eu ofer acest gen de bucurie nu e bine, dar iata ca sunt oameni care debordeaza de aceasta bucurie interioara, bucuria de a fi! Acum mi-am ascuns pensula bine dupa ureche si o las sa se sprijine. Ma relaxez caci am in fata mea un povestitor de exceptie. Dar nu vine nicicum relaxarea, ba intervine si curiozitatea si dorinta de a sti mai multe, plus povestile care se astern pe marginea portretului ca intr-un joc de copii: il fac si imediat il sterg. Inaltul Antonie care a fost un deliciu… un om foarte clar in orice decizie. Decizii scurte. Fraze scurte. Punctualitate. Ascultator. Critic. Daca nu esti critic degeaba… am stat doi ani pana a plecat la Sibiu. Apoi, cu IPS Epifanie 30 de ani si doua saptamani.  Si sase – aproape sapte luni cu IPS Ciprian. Fiecare a avut un stil. Cel care lucreaza in administratie trebuie sa coreleze legislatia cu stilul fiecaruia.

Fara sa ne dam seama am intrat in povestea unei vieti care se deruleaza firesc. Nu-i asa ca nu ati fi crezut ca se poate ca Iulian Negoita – omul ferm, putin zambitor in momente oficiale si atent mai tare decat un vultur sa poata povesti atat de minunat? Cuvinte atat de frumos asezate, nicidecum pregatite, caci nu stia de momentul discutiei si peste toate mereu zambitor. Zambiti si dvs. din acest moment si pana la finalul citirii. Cel mai mult am lucrat cu Preasfintitul Epifanie. Noi l-am instalat si tot noi i-am facut si inhumarea. Pe fata parintelui care astazi isi incununeaza cei 70 de ani cu bucurii apare doar o umbra trecatoare de tristete.

          Prea Sfintitul Antim prinsese vremuri cand se facusera arestarile de preoti si era foarte atent cu toti preotii… cum era tatal Leopoldinei Balanuta. Era protopop cand l-a luat si pe el. Pentru ea a fost o perioada grea. Era la teatru si tatal ei preot si detinut… dar cand s-a intors din puscarie i-a dat parohie in Focsani, desi indicatiile, caci pe vremea aceea nu se chemau sfaturi, erau sa-i dea intr-un sat uitat de lume. Dar Preasfintitul Antim, toti preotii, si in general au luat ca detinuti varfurile, cei care spuneau ceva… de la Lopatari a fost luat spre exemplu Dragomirescu, de la Blajani, Palade, IPS Antim tinea foarte mult la preoti si ii ducea inapoi cat mai aproape de casa. Avea un obicei! Orice institutie are si un birou de reclamatii. E normal. Daca venea o reclamatie, o lasa pe a doua zi. Daca seara era putin incruntat, a doua zi zice ei, uite, saracul! Avea un stil mai bland! Tinea la preotii care aveau copii mai multi! Si la cei care erau in detentie.

          IPS Antonie a venit cu un suflu nou. Fusese scolit la Londra. Si el fusese detinut o perioada destul de bunisoara. Fusese la Patriarhie episcop vicar si raspundea de externe. Avea alta orientare. Va dau un exemplu. Prima data cand a venit la Buzau s-a dus la Seminar. Si ne spunea ca aici trebuie sa faceti o sala de sport, aici un bazin de inot… venea cu alta orientare si pana in anii ’80 sa vorbesti despre un bazin de inot la o scoala teologica era o deschidere, un pas inainte. Apoi, a inceput cu Indrumatorul – un almanah. De primul numar eu m-am ocupat. Eram la sectia Economic, nu aveam si Sectie Culturala. Avea o deschidere totala. Si spre credinciosi. Vorbea in libertate, nu liber! Putea sa vorbeasca si o ora. Intai povestea si facea o descriere a zonei in care a fost – Noua Zeelanda sau Vancouver si abia apoi, dupa vreo ora spunea si venea la subiectul de loc – ca oamenii nu aveau acolo nici televizoare si nici de unele poate. Era destul de curajos in cuvantarile dumnealui, dar in ceea ce era important … citea toate hartiile importante, lucrarile mari si punea accent pe om!

          Imi aduc aminte o povestire scurta in tmp ce-l privesc pe omul care a stat 35 de ani in dreapta a patru episcopi. Un alt preot, are 68 de ani, spunea ca IPS Antonie ii chema la sedinte in teritoriu. Avea mereu povestirea despre care spune si pr. Iulian Negoita. Numai ca era intai bun ascultator al celorlalti. Mereu se juca pe o hartie alba cu varful unui pix. Nota scurt. Cate un cavant – doua. La final se ridica si critica in vorbe precise, clare, care nu provocau durere frontala si nici cu reprosuri, dar mereu avea solutia in vorbe pentru fiecare preot.      S-a mutat la Sibiu unde a  fost o instalare cum nu prea aveai curajul in 1982 sa faci cu costume nationale! Am fost si eu. Au fost si multi scriitori. Era prieten cu Plesu, Liiceanu, Noica. Le spunea: Va astept pe la mine, dar s-ar putea sa va stricati dosarul! Dar dupa aceea istoria il repara!

          Si apoi a venit IPS Epifanie care a fost orientat pe partea gospodareasca. Asa se explica faptul ca au fost facute vreo 260 de biserici, dar nu s-au facut la intamplare, de dragul de a fi facute. El mergea foarte mult pe teren! Nu exista sat precum Baiesti-Aldeni, o localitate destul de mica, sa nu mearga sa slujeasca acolo. Chiar daca ramaneau sapte-opt case ca la Bisoca sus, mergea. Chema doi trei preoti din parohii mai puternice si le spunea Ajuta-l si pe acesta sa puna pe picioare biserica! Ajuta-l cu ceva, cu ce poti! Am ajutat si eu de la Sf. Andrei. Fac o divagatie. Sunt atatea scoli abandonate. Dansul nu vroia sa fie asa cu bisericile. Va dau un exemplu. Grabicina Veche. Beciu. Acolo sunt biserici care au ramas cu trei-patru credinciosi pentru ca sunt mai multe filii. Daca satul s-a mutat, ca sa intelegeti, spre exemplu in Breaza e satul Greceanca, acolo e o biserica noua, Inaltul tinea foarte mult la biserica aceea care a ramas. Era atent la patrimoniu. Apoi cu pisaniile. Spunea: imi refaci pisania cum a fost! Ca sa nu fie omis vreun nume care a contribuit la acea biserica.

Dincolo de Manzalesti este satul Cotoarele. A fost o data un viscol foarte puternic si a acoperit tot satul. Vitele nu mai aveau ce manca. Satenii s-au gandit sa stranga toate animalele si sa le duca la campie  pana trece zapada. Animalele mergeau peste muntii de zapada. Varfurile pomilor ieseau centimetri sau mai mult de sub zapada. Animalele mancau mugurii,  ca era spre primavera. Si asa a ramas numele de Cotoarele.

Treceam o data pe acolo cu Inaltul Epifanie. La iesire din sat niste oameni cu un mort. Cand mergea prin sate lasa engolpionul pe perna din fata. Buna ziua! Ce faceti? / Cu necazul, spun oamenii./ Si unde il duceti?/ La biserica, mai jos de Sarbesti./ Si dupa aceea ce faceti?/ Il slujim acolo, il inmormantam si ne intoarcem la pomana. / Patru km dus, patru intors. Mai sus putin a dat de niste oameni cu care a discutat despre acea intalnire. Si i-a intrebat pe oameni daca vor sa dea o palma de pamant sa li se faca biserica. Oamenii au fost neincrezatori ca in satucul lor se va face o biserica, dar au spus ca dau pamant. Brusc au aparut si fiii satului care se nascusera acolo. Toti au vrut sa dea. Si asa s-a facut o biserica. E adevarat ca acum nu mai au preot, dar e biserica! Tinea foarte mult la credinciosi! Mai sus era un primar invatator. Cristea Dumitru. I-a spus atunci sa le faca oamenilor o bisericuta sa nu se mai chinuie cu pomenile si coliva pe jos. Le mananca ursul coliva!

          Ma tenteaza sa colaborez intens cu preotii zilelor noastre si sa le spun in ce hal ii gasesc uneori pe bietii slujitorii din satele de granita ale judetului sau din zona apriga a campiei, ori poate cate dureri fac unii oamenilor in slujba carora sunt. Dar stiu de la un preot din Vrancea ca acolo unde satul e tare indepartat de oras credinta e cea mai mare. IPS Epifanie se ocupa de oamenii din satele razlete. Gandea ca la un moment dat in satele acestea va ramane macar un fermier care sa aiba grija de sat. Asa a facut pana sus, la Nereju, in Vrancea. I-a spus atunci primarului din Manzalesti ca peste un an, in noiembrie vine sa faca o slujba la biserica din Cotoarele. Tinea foarte mult ca vreo biserica sa ramana nereparata.

          Din cand in cand parintele Negoita isi da scurt cu mana prin par. Ridica privirea de parca in fata lui ar fi personajele povestite. Toate ii sunt atat de vii, atat de aproape, semn ca a facut parte din ele nu doar de dragul functiei, ci pentru ca era firescul existentei. Si Inaltul Epifanie era foarte atent cu oamenii bolnavi. Noi, de la Episcopie dadeam foarte multa mancare. Era chiar in sectorul meu. Le duceam acasa mancarea. Aveam adresele, un inspector social, iar oamenii erau foarte multumiti. IPS Epifanie nu iubea cersetorii. Spunea ca acela care da la cersetor se asociaza cu el si nu va mai munci niciodata. Ne cerea sa vedem daca este o persoana care provenea dintr-o situatie speciala sa-i dam, dar daca este unul care nu vrea sa munceasca si a facut o meserie din asta sa nu-i dam ca este pacat. Le dadea atentie si copiilor care invatau bine. Si noi, la Biserica Sf. Andrei, nu stiu daca ati observant, dam premii la olimpici si copiii care invata bine la Scoala Sf. Andrei. E al saselea sau al saptelea an. Dar nu dam la cei care vin la scoala sa-si ia bursa sau ce le este dat. Am retinut de la IPS Epifanie ca daca un cersetor este bun de munca sa nu-i dam mancare sau bani degeaba. Si tinea si la salariatii care erau bolnavi.

Acolo unde sufletul stie ca e acasa

          M.am nascut in judetul Buzau, in Blajani. 9 august 1948. Am studiat la Blajani, apoi la Seminar si la facultate la Bucuresti, la Teologie. Suntem trei frati. La noi in sat nimeni nu s-a imbolnavit. Oamenii de acolo, de la Blajani, beau vin. Pana pe la 13-14 ani beau apa si apoi o dadeau pe vin… La Blajani, copiii invatau bine. Era raionul Beceni. Eram noi prin clasa a V-a. A venit cineva la noi si ne-a intrebat daca ne place scoala si copiii au raspuns Nuuu, dar vine colectivul sa nu ramanem aici! 

          Atarn povestea de acest semn al exclamarii si pornesc spre Blajani. Nu in aceeasi zi, ci intr-una fermecator de frumoasa. Cu soare binevoitor cat un batran minunat care stie povestile cu zane. El insusi deschide panorama desprinsa dintr-o rama fotografica a comunei Blajani. Un amfiteatru! Totul era odinioara protejat de dealurile cu vita de vie – nobilul rosu de Blajani care sporea natalitatea la curtile de boieri de la Bucuresti! Acum dealuri imbracate in flori variat colorate. E vremea lor, iar parfumul coboara in vale  – in sat. Drumul serpuieste si urca pe terasa principala pe care stau si casele. Nimeni, la prima vedere. Ma apropii de un gard. Nu tu caine, nu tu geam sau usa deschise! Au! Merg inca vreo doi kilometri si gasesc farmacia satului – infiintata aici de familia Negoita, iar oamenii tare apreciaza gestul, posta si cabinetul medicului de familie. Oamenii se agita. Isi agata bratele de garduri si ochii stau pironiti pe mine. Un strain care tulbura linistea, insa repede intra in vorba. Prietenii mei, cum adica?!

Cred ca v-ati dori ca oamenii din satul dvs. sa vorbeasca asa de frumos despre dvs. inainte sa treceti in oastea Domnului, nu-i asa? Cu familia aceasta, Negoita, totul curge firesc. Nu fac nici un efort sa aflu lucruri frumoase, sa scot pete sau sa potentez culori vii, nu!, e asa cum e in realitate: oameni blanzi, cu pofta de viata si cu gand de bine si pentru cei de langa ei. Caut drumul in sus pret de un kilometru si cateva sute de metri. Ghidul meu de acum cateva minute grabeste pasul. M-a vazut ca mai zabovesc si se ofera sa ma ajute fara sa-mi spuna. Nu vrea sa urce in masina mea. Imi face cu mana peste jumatate de km, semn ca trebuie sa fac prima la stanga si sa las masina. Nicidecum. Comoditatea e atat de buna prietena cu mine uneori. Urc pana la casa familei Negoita in speranta ca gasesc pe cineva. Nu. Este casa in care parintele s-a nascut! Casa pe care o pastreaza pentru suflet! O gasesc doi pasi de casa, pe vecina dispusa la povestiri. Mirosul de mancare proaspata care vine dinspre casa femeii ma determina sa rup doua prune de pe proprietatea imediata.

Nu zic decat ca pe oamenii frumosi ii regasesti in lucrurile mici, dar de valoare inestimabila! Prin ele ii citesti mai bine decat daca ai pastra ochii atintiti vreme de minute bune la ei. Fac cale intoarsa si parca Blajaniul se aduna tot in spate intr-un strigat: judetul a uitat de mine!? Ma voi intoarce in sat sa-mi caut prietenii. Pe invatatorul Ion Ene, spre exemplu, dar si oamenii care au decis sa ridice patru fantani de campie intr-un singur loc. E semnul suferintei dupa apa al acestei zone care scrie cu vin rosu povestea in istoria judetului Buzau, dar si cu nume mari care i-au marcat devenirea.

I-am intrebat si eu pe sateni cu cine se mandresc dintre semenii lor! Bine, primarul e pe lista unora pe primul loc si stim toti pana cand, altii vorbesc despre invatatori si toti despre preotul Iulian Negoita pe care il ridica deja in fantastic. Ati auzit ce povestesc: stie si poate sa faca si minuni! Ei stiu sigur ca i-a fost menit sa devina preot si nu a fost vreo impingere de la spate de catre parinti sau de nevoi. Spun cat de omenos este atunci cand vine acasa si ca le vorbeste frumos indiferent cat de mult sau putin timp are la dispozitie.

          Binefacatorul Traian, din Beceni

 Prima data am slujit la Beceni. Prima mea repartitie. 1973. Beceniul functiona ca un viitor orasel. Acolo era un primar din Mlajet de fel. Socrul Noricai Nicolai. El m-a ajutat mult sa ajung la Buzau. Sotia mea era economist, lucra la taberele scolare. Stateam cu chirie. Gaseai foarte greu o gazda. In fiecare casa erau cate doi elevi pentru ca era Liceul din Beceni. Una e sa ai un elev si alta o familie! Unde se bifurca spre Arbanasi s-au construit primele blocuri. A zis ca ne da si noua un apartament. 

Dupa ce s-a terminat constructia noi am facut curat. Si cand sa ne mutam ne-au zis ca nu se poate pentru ca eu sunt preot. Atunci se ivise un post la Episcopie, inspector personal. M-am gandit cum sa ma lepad eu de oamenii astia cu care am facut atatea lucruri? Nici nu am vrut sa aud de asa ceva! Dar cand mi-a spus asta am zis sa mai stam putin. S-au mai facut niste blocuri pe stadion. Ne-a mai dat si acolo un apartament. Paul era foarte mic, stateam chiar foarte prost la Beceni. Am facut curat iar. Ni l-a luat si pe ala. Ne-a reclamat un militian ca noua ne-a dat si lui nu, dar el statea in sediul Politiei si statea mult mai bine, insa era un moft! De acolo am venit acasa, m-am schimbat si am zis ca gata, vin la Buzau! De cate ori il gaseam pe nea Traian ii spuneam Nea Traiane, matale m-ai ajutat sa plec la Buzau ca altfel ramaneam aici! Binefacatorul meu!

 Biserica se deteriorase la cutremurul din 1877. A murit mama primului secretar de la Prahova, unul Carcei. Mama lui facea prescuri la biserica. Primarul zicea ca vin aceia si il dau afara. Cand a venit Carcei a vazut biserica daramata. Si l-a chemat: Cand vii cu motoreta la primariei, o iei pe partea cealalta, nu mai vii pe aici! Si asa am facut biserica fara nici o autorizatie… acum e mai greu!

Ne duceam la Gura Dimienii la o sfintire de biserica. Nici nu se punea problema sa nu merg pe valea mea!  Cand am ajuns in biserica, un om pricajit, cu un balozaider de fas, cu varfurile intoarse…Ma uit eu mai bine: Nea Traiane, matale esti?/ Comunistii astia au fost niste hoti, parinte, niste nenorociti!/ Bre, matale erai!?/ Ce sa zic, parinte eu eram frizer… Nora lui era senatorul Norica Nicolai, deci. Radeam ca de nu era el nu ajungeam in administratia episcopala. Dansul nu era pentru Beceni!, cauta sa mai spuna nea Traian.

Mi-a cazut pensula. Dau sa o ridic cu vorbe in gluma. Parca as rade, dar nu e ras, as strange din dinti gandindu-ma la propriul binefacator, insa v-am lasat sa cititi lin, caci povestitorul nostru, preotul Iulian Negoita spune cu talc lucruri aparent simple, insa relevante pentru o perioada atat de dificila a Romaniei.

Episcopul cu zambet ascuns

Va aduceti aminte, preotul astazi aniversat in premiera sper si in familia sa, eu de cateva luni vad un tort frumos in care sa sufle cel putin doi nepoti, sotia, o fata si un baiat, nora si ginerele si cateva mii de enoriasi apropiati lui, preotul, spuneam, are in vorbe o istorie realizata in zona Buzaului si a Vrancei de patru episcopi: Antim Angelescu, Antonie Plamadeala, Epifanie Norocel si Ciprian Campineanul.

Intai am intrat in administratie la Episcopia Buzaului si Vrancei. La personal, apoi am trecut secretar – avea o functie mare atunci secretarul, cum ar fi secretar la judet, apoi am devenit consilier economic in 1988 si am stat pana in iulie 2013.    Cand esti in administratie ti se pastreaza postul. Ca si la invatamant! Eu am venit la putin timp la Garlasi, in Dorobanti II! Si mai apoi am trecut la Sf. Andrei.

Am plecat de la Arhiepiscopia Buzaului si Vrancei prin demisie. Am simtit ca nu mai este locul meu acolo. S-a purtat frumos cu mine. L-am inteles, vroia sa-si faca o echipa noua. Mai aveam un coleg, pe Popescu. La prima sedinta care a fost cu noi, Popescu a spus ca nu e legal, ca nu se poate asa ceva IPS Voastra, eu is dator sa spun, zicea… Noi, mai stai ca nu-i chiar asa, sa ne cunoastem, sa ne-nfratim. Dar noi stiam de la Bucuresti ca spusese ca daca vine aici nu ramane nimic! Pr. Panaite se specializase foarte bine pe cultura. Ne-am dat seama ca nu ne mai regasim! Cand am vazut ca a venit cineva la contabilitate deja incadrat…  Si intr-o zi m-am apucat sa fac cererea… va rog sa-mi aprobati sa trec la parohie! L-am vazut zambind. Colegii nu-l vazusera…

Dau foaia. Nu vreau sa tratez ceva superficial, ci nu cred ca se cade sa spun ceva. Asa ca imi caut alt element de reportaj: prietenia si colegialitatea. Merg de cateva ori sa-l caut pe prietenul parintelui Iulian Negoita, pe pr. Costica Panaite de la Biserica Sf. Ingeri. Alt preot harnic. Scrutez zarea cu biserica in care intra tot timpul cel putin o persoana. Tinerii se inchina si isi ridica privirea – e semn ca speranta e la Dumnezeu! Parintele primeste cu bucurie solicitarea de a-si aduce aminte de pr. Iulian Negoita: Ca sa vorbesti in doua minute despre preotul Iulian Negoita este extrem de greu pentru ca are o activitate cu adevarat impresionanta si ca preot la parohie si ca angajat al administratiei Eparhiei Buzaului si Vrancei. Eu pot sa spun ca s-a jertfit la propriu prin ceea ce a facut in parohie si la centrul eparhial! Am fost colegi peste 20 de ani si ne leaga si o prietenie. Preotul Iulian Negoita era omul care nu te lasa la greu! Se lasa pe sine ca sa te ajute pe tine! Era mereu dispus sa te ajute, sa te indrume si iti era alaturi! Revin si spun ca peste 20 de ani am lucrat impreuna la centrul eparhial. Desi se poate spune ca erau ore fixe si de venit si de plecat, dansul era acolo indiferent cand ajungeam eu la serviciu, bine si in functie de ce aveam eu de facut. Mergea pe teren sau verifica atent ceea ce avea de facut, deci de aceea spun eu ca IPS Epifanie l-a mentinut atata timp in functie, si de aceea Inaltul i-a dat mana libera sa conduca si lucrurile au mers foarte bine, si de aceea a contribuit la infiintarea si reinfiintarea atator biserici, la picturile care au fost necesare si cate alte treburi nu sunt necesare intr-o Eparhie cu doua judete si peste 600 de parohii! Noi doi am avut relatii exceptionale, niciodata nu am fost in conflict, nu am avut discutii aprinse. Pe partea mea m-am ocupat de tiparirea de carti, spre exemplu, si mi-a oferit ajutor in tiparire. A mers cu mine, ce sa spun!

Eu il respect, il pretuiesc, ii doresc sanatate si multi ani inainte cum a avut pana acum! La multi ani!

Placute vorbe, bun exemplul si repede de aplicat in societatea actuala atat de sfasiata de orgolii, bani si neputinta.

Baraba sau Hristos?

Las sa se faca putina liniste! E de dorit. Mi-am zis ca prezentului nu e bine sa-i aduc nici laude, dar nici alte vorbe care sa ciunteasca portretul. Imi fac sumarul: preotul Iulian Negoita a slujit prima data la Beceni, apoi la Garlasi in orasul Buzau si acum slujeste la Sf. Andrei din marele cartier cu nume puternic comunist Micro XIV. Din 47 de ani de munca 35 de ani sunt direct in conducerea Arhiepiscopiei Buzaului si Vrancei. Aici a intrat la Serviciul Personal in timpul Episcopului Antim Angelescu, apoi IPS Antonie Plamadeala l-a promovat sef al cancelariei, secretar cum a precizat el insusi, apoi IPS Epifanie Norocel l-a ridicat la rang de consilier economic, a urmat o perioada de interimat dupa decesul acestui episcope, perioada in care a lucrat direct cu Patriarhul Daniel, iar la patru luni de la instalarea IPS Ciprian Campineanul a demisionat si slujeste in continuare la Biserica Sf. Andrei. Aici trebuie sa ajung acum, din nou! In 2015 s-a pensionat, insa este un pensionar activ care conduce o tipografie si pe care l-am gasit pentru acest interviu lucrand la birou.

Mai bine merg din nou in cartier, la Biserica Sf. Andrei – cladire ridicata cu mare curaj imediat dupa Revolutia din 1989, act prin care, imi povesteste un alt buzoian celebru, fost viceprimar al orasului Buzau – chiar in acea perioada – si presedinte de Consiliu Judetean, Viorel Constantinescu s-a probat insasi credinta oamenilor din urbe. In 1939, in orasul Buzau era pusa piatra de temelie a Bisericii Sf. Parascheva – biserica de care apartineau locuitorii din aceasta zona a Buzaului. In 1990, preotul Iulian Negoita proba deci curajul, spune Viorel Constantinescu si ajunge sa scrie o istorie greu de atins: Este interesant sa va povestesc ceva despre acest pionierat. Imediat dupa Revolutie, pe locul pe care astazi este Biserica Sf. Andrei a aparut o carciuma. Fara acte, fara autorizatie zic. A fost dificil sa dam afara asa ceva pentru ca lumea dorea si carciuma dupa o perioada grea. Eu eram viceprimar. Cei cu carciuma au fost scosi de acolo doar prin vointa oamenilor. Preotul Iulian Negoita a convocat credinciosii sa decida. Si au venit, domnule multi multi! E ca in Biblie. Asta m-a impresionat. Oamenii au fost pusi sa aleaga intre Baraba si Hristos. Si a fost Hristos si a fost pusa piatra de temelie pentru Biserica Sf. Andrei! In parculetul de acolo a fost pus simbolul viitoarei biserici – o cruce. Asa mi-l amintesc eu pe Iulian Negoita – drept cel care i-a pus pe buzoieni sa aleaga intre Baraba si Hristos! Va repet – un om de mare curaj care i-a pus pe buzoieni, imediat dupa communism si Revolutie sa aleaga intre Baraba si Hristos!

La 1 august 1990 era infiintata aceasta parohie noua si surprinzatoare a orasului Buzau cu un preot paroh consilier economic al insusi IPS Epifanie Norocel – mare incredere, dar si misiune greu de dus! Nu pot eu sa spun povestea acestei constructii prin care s-a probat credinta noua si veche, in acelasi timp a buzoienilor, insa vad in fata mea o biserica solida care acum a intrat in usoare reparatii pentru ca timpul trecut din 1990 si pana acum i-a afectat frumusetea. Si biserica este asezata parca in bataia soarelui cat sa zambeasca si ea precum parohul de inceput al ei! Daca imi spun propria amintire poate faceti singuri aprecierea gestului preotului Negoita: mamei mele, ajunsa tot la 70 de ani, ii era frica sa faca la vedere cruce pe piept imediat dupa 1989 si ne invata cu lumina stinsa si in soapta Inger, ingerasul meu.

Cand a decazut biserica in ochii oamenilor

Ma intorc in biroul directorului de tipografie Iulian Negoita pentru ca mai sunt etape din istoria recenta de spus.  As pune multe in lucrarea aceasta, insa imi rezerv tacerea ca atu. Masor anii cu problemele lor.  Acuma, partea cea mai grea a fost dupa Revolutie, partea recuperarii bunurilor pe care le-a avut biserica. Multe lucruri urate, absolut. Multe locuri care au fost in jurul manastirilor au fost date la oameni. Multi si-au facut gospodarii pe ele, multi case. Dupa aceea au fost padurile… viile. Avem vreo 60 de ha la Zoresti. Terenurile bisericii erau vecine cu ale senatorului Ion Vasile, cu ale lui Fumu, preotul Moise a mai avut in zona. Ce au luat oamenii sau institutiile au fost salvate. Cred ca s-a facut un bine. Dar de ce? Acuma sectorul meu avea un mare avantaj si un dezavantaj in acelasi timp. Era juristul, domnul Popescu. A muncit foarte mult in arhiva. Numai cu Seminarul cat a lucrat, zece ani a durat procesul. El era mereu bagat in fata!

Dupa Revolutie a fost redobandirea, retrocedarea. Ne-a afectat si imaginea foarte mult. Secularizarea. Impingerea notiunii de sapa la periferie. Nu stiu la dvs. ce inseamna? Ca sa va spun asa, am avut o problema unde a facut pr. Dumitran protoieria. Era o vulcanizare. Era casa Manastirii Ciolanu, dar erau acolo oameni bagati de Primaria Buzau. Cinci ani nu-i poti scoate potrivit legii. Ce era acolo…! Apoi, problema a fost si unde e Directia Agricola si mai apoi langa aceasta. Primarul le facuse o posibilitate sa se mute, totusi.

Imi repugna acest subiect. Probabil pentru ca sunt un tanar care nu a primit vreo palma de pamant de la mosii sai sau poate pentru ca nu cunosc bine istoria. Stiu insa cate zbateri au fost in sanul societatii si al bisericii si ca nici acum nu e finalizata si impacata aceasta problema.

Vremea preotilor

Si eu ca si preotul din fata mea parcurg satele judetului si vad realitatea in care traiesc zecile de mii de oameni. Le aflu povestile si pe unele le sustin pentru a se dezvolta ori altele imi sufoca sufletul pana ce acesta se ghemuieste in neputinta. Spre exemplu, imi aduc aminte de un preot tanar cu costumul negru strans si ascuns in pantaloni, la spate. De rusine, cand m-a vazut cu microfonul, l-a scos imediat. Era tot  plin de pete greu de indepartat. Lucea costumul sau si imprastia un miros despre care nu va spun nimic, stiti! M-a invitat sa stam de vorba pe prispa casei in care locuia. Satul avea 12 case, iar el isi repara o casa abandonata in care se instala. Si acum sunt preoti saraci! Foarte multi! O contabila a noastra foarte pregatita era preoteasa. Sotul era preot la Saranga 1. Avea cinci fete. Norocul ei ca fetele erau foarte bune, toate au facut facultatea si sunt bine. Imi aduc aminte ca a venit la mine si mi-a spus ca o fata i-a dat un mesaj: Mama, ne e frig! Umblau cu tenisi toamna tarziu, desi lucrau part-time la McDonalds. Tatal nu reusea niciodata sa-si ia salariul intreg.

Au fost preoti saraci si pe aici pe la Bisoca-Bisocuta. Si pe la munte. Spre exemplu, am avut o mare bucurie sa gasim la Plostina in comuna Lopatari o biserica refacuta de pr. Victor Agache – erau papuci la intrare, centrala si parchet pe jos. Am fost la sfintire si l-am pus pe pr. Costel Vanatoru sa predice. Eram eu putin suparat pe el, nu stiu ce facuse, dar el e de acolo si zic sa-l cunoasca lumea. Zic: pr. Murea  o fi fost putin distrat si nu i-a citit lui Vanatoru toate rugaciunile la botez… glumeam!

Cu pr. Murea nu prea te jucai!  Avea la un moment dat o reclamatie cu padurea, nu stiu cum. I-am zis sa straga consiliul parohial. Murea imi spune: Cine urca, parinte coasta aia, ne gasim la bufet! Desi aveam si noi niste reguli, ne-am intalnit la bufet la Terca! Oamenii din consiliu ne-au zis ca noi plecam, dar parintele Murea ramane cu ei! Nu-i parintele vinovat, noi suntem! Nu am putut sa facem ceva impotriva. Eu aveam un obicei inainte de a scrie – sa ne intalnim sa vedem situatia. Unda. Acolo nu se mai duce altul. Daca vrem sa-l promovam il ducem in alta parte. Ei, unde sa-l ducem? Doamna parintelui Murea era o bataioasa. Cojocaru se numea inainte. A fost profesoara noastra la Blajani. Nu mai stiu ce ne-a predat, fizica parca. Ea avea 18 ani si noi 13 ani. Eram clasa a VII-a.

Si am cautat-o pe femeia de 76 de ani care a fost candva preoteasa in satul Plostina din comuna Lopatari si director de scoala la Malu Rosu, iar inainte si dascalul preotului povestitor Iulian Negoita. Maria Murea locuieste chiar in Beceni si este in fapt povestea nespusa a preoteselor din cele doua judete. Cu un singur gand am mers la ea: pe preotese nu le intreaba nimeni despre cum le este, pot duce misiunea, indura? Iar vremurile in care pr. Gheorghe Murea, sotul, batea muchea Plostinii erau grele, lipsite de civilizatia de acum. Am gasit femeia apriga din relatarea pr. Iulian Negoita si nu a fost nevoie sa accentuez intrebarea, si-a amintit cu zambet larg despre elevul de odinioara.

M-am pus in situatia fiecarui preot!  Daca tu ai de impartasit un om si mergi pe carari de patru kilometri si te intorci, te mananca si lupul pe acolo…trec de la una la alta, m-a sunat odata Parintele Episcop: Parinte, ce faci?/ Am cununii! Paul era abia hirotonit. Mai lasa-l si pe cel mic sa mai rasufle, stai toata ziua pe capul lui! Eu stateam asa de putin la parohie… Lasa si cununiile! E o  reclamatie urata. Vii sa o iei sau iti spun eu despre ce e vorba? Si o inregistrezi cand te intorci? Eu nu ma ocupam de partea aceasta disciplinara. Eu stiam bine terenul pentru ca ma ocupam de picturile din biserici. Si cand era ceva te duci tu ca tu stii! M-am dus acasa si mi-am intrebat sotia daca nu vrea sa faca o plimbare. Si ne-am dus pana la un moment dat. La Baligosi, ii spune catunului. Niste sate raspandite. Cand l-am vazut pe saracul parinte, era si mic de inaltime, avea o haina mai scurta ca acolo te prinzi tot de ciulini… il reclamase o ruda, dar scrisoarea era mult facuta, probabil un jalbas din sat, ca a luat fanul bisericii. In curtea bisericii facuse o capita. Probabil ca avea si el doua oi sau vreo caprita. Atunci sotia mea a zis: cu oamenii acestia trebuie sa va purtati frumos! Daca ei pleaca… numai pe unde a venit acel preot pe carari. Apoi i-am povestit Inaltului ca am luat si sotia. Numai Ceausescu isi lua sotia dupa el, dar… Sa stii ca doamna preoteasa are dreptate! Propune un avertisment. IPS Epifanie tinea minte foarte bine. Am fost mai apoi la o sfintire la Plopeasa, tot in zona aceea. Oamenii saraci, dar curati. Venisera sa faca masa pentru mortii lor cu un ceaun pe umeri, unul ducea dintr-o parte si unul dintr-o alta parte. Si au pus masa pe iarba. Si i-am aratat parintele cu reclamatia. De unde venea! I-am zis de unde venea preotul acelea era si mai departe. Ierta!

Nu pot, nu am cum si nu indraznesc. Si eu as povesti ore in sir despre jurnalism si jurnalisti, despre reportaj si elementele lui care te recheama in locuri si la fapte. Ma uit din cand in cand ce spun ochii preotului Negoita – bucurie ca a facut candva parte din destinul unor oameni de care isi aduce aminte cu nume si prenume, probleme sau fericiri.

Desavarsirea: Catedrala Arhiepiscopala

In fiecare dimineata ma suna. Vorbeste despre IPS Epifanie Norocel si misiunea vietii: Catedrala Arhiepiscopala. Lucrurile devin serioase, dar zambetul nu paleste. E firul rosu al scrierii mele si, surprinzator, ceea ce are sa sesize mai jos si un inalt al tarii in Guvernul condus de Adrian Nastase.

Bag de seama ca asa reusesc oamenii buni si puternici sa castige orice batalie: Unde esti?/ Plec spre Episcopie./ Opresti la cruce. Ma astepta. Urca pana spre turla, erau niste scari. A doua zi: Ce-au mai facut? Apoi mergeam pe teren, Ciolanu, Ratesti. Vrancea nu a contribuit mai mult decat Buzaul la Catedrala Episcopala. Episcopia traieste din lumanari, tamaie, obiecte de colportaj. Pe vremea aceea nu era o taxa pentru Episcopie. Nefiind, fiecare judet contribuia cu taxa pentru lumanari. E greu sa spun costul Catedralei. Nici nu cred ca a evaluat-o cineva. Iti trebuie un expert. Noi am lucrat cu Concifor. Director era domnul Grigore, om foarte credincios. A fost bine chivernisit.

La vremea aceea era mare Catedrala. Acum sunt catedrale si mai mari. Catedrala din Bacau e imensa. Cea de la Buzau intra ca un pui in ea. Catedrala era necesara pentru a proteja monumentul istoric care e ctitoria lui Matei Basarab si care e in curtea Arhiepiscopiei. Si care e o bijuterie! E prea apropiata de Catedrala Sf. Sava a pr. Mihail Milea. Sunt prea apropiate de celelalte parohii pentru care sunt si o povara. Catedrala e greu de intretinut! Episcopul trebuie sa aiba unde sluji. Era necesara. Foarte multi nu au inteles de ce are forma aceasta patratoasa. Nu a permis terenul! A parintelui Milea trebuia sa fie mai lunga si altfel, dar acolo era o conducta. Nu decideam noi, decidea Episcopul, dar niciodata singur.

Arhiepiscopia Buzaului si Vrancei nu este una dintre cele mai bogate din Romania. Este insa mai bine administrata. Pentru ca Episcopia nu a lasat toti preotii sa-si faca de cap. Ei, mai scapa cate unul printre degete. Biserica in general se hraneste din diferenta dintre pretul de cost si pretul de vanzare al lumanarilor. Cand ai o disciplina aici, veniturile sunt mai mari. E drept ca a sprijinit si statul ridicarea acestei Catedrale!

Si nici nu a dorit sa mai spuna vorbe despre lucrarea pariu a vietii, despre faptul ca jumatate dintre buzoieni spun fara sa fie provocati cine a fost marele actor al zidirii acestei Catedrale. Si am probat pe colegii veterani din presa. Negoita, desigur! Pai daca nu era el ajungeau banii la Catedrala? Stii ce mana dura era? Tremurau baietii din constructii! As da nume, insa sunt atat de putini incat ii ghiciti repede pe seniorii nostri.

Contributia din functia pe care o detinea i-a marcat si locul in istoria orasului Buzau si, implicit in istoria Catedralei Arhiepiscopale. Dar, mai presus de multe, preotul acesta care o viata a lucrat in administratia episcopala a legat si prietenii prin prisma muncii. Exemplul este al prieteniei cu dr. Laurentiu D. Tanase, secretar de stat pentru Culte intre 2001 si 2004, care si-a rupt din activitatea zilnica minute bune pentru a transmite in felul sau urarea la zi aniversara prietenului Iulian Negoita: Aniversarea unei varste, oricare ar fi ea, este mereu prilej de bucurie. Se bucurasi cel care împlineste o varsta dar si cei apropiati, pentru ca aniversarea se transforma in eveniment de referinta in amintirile de peste ani ale familiei extinse din care face parte sarbatoritul. O aniversare ne da tuturor prilejul sa ne revedem rudele si prietenii, sa na refacem optimismul varstei, in pofida anilor care trec, si sa depanam, din memorie, clipele frumoase traite impreuna in trecut. Aniversarea varstei este mereu prilej de bucurie si nicicand de intristare. Fiecare varsta are frumusetile ei! Important este ca, din cand in cand, cu prilejul aniversarilor de varsta sa te uiti la anii care au trecut ca sa intelegi daca esti multumit pe deplin cu generozitatea vietii.

Parintele Iulian Negoita aniverseaza asadar 70 de ani! si este inconjurat de familie de copii, de rude, de prieteni si de toti credinciosii pe care i-a indrumat duhovniceste. La ceas aniversar gandul meu de felicitare, pentru Parintele Iulian Negoita este incarcat cu o profunda apreciere pentru personalitatea deosebita si caracterul exemplar al sarbatoritului.

          Eram Secretar de Stat pentru Culte in 2001, in Guvernul condus de Adrian Nastase, cand, la Minister a venit in audienta Pr. Iulian Negoita, consilier economic al Eparhiei Buzaului. Eu, fiind nascut la Berca si absolvent al Seminarului teologic din Buzau, marturisesc faptul ca am avut de fiecare data o sensibilitate anume pentru problemele administrative din Eparhia Buzaului si Vrancei, in logica unui patriotism regional. Parintele Negoita mi-a prezentat o lista descurajant de lunga de probleme economice pe care le avea ca urgente in episcopie. De la salarizarea insuficienta a personalului clerical si auxiliar si pana la complicatele aspecte de restaurare ale monumentelor istorice sau de constructie de noi locasuri de cult. Erau expuse atat de multe probleme si nevoi de finantare incat ar fi fost necesara o suplimentare consistenta a bugetului intregului Minister al Culturiisi Cultelor pentru a rezolva macar problemele cele mai urgente! Evident, erau proiecte incepute cu multi ani inainte si vor mai fi durat inca multi ani. Un singur aspect insista Parintele Negoita sa evidentieze si anume faptul ca o mare parte dintre ele aveau nevoie imediata de continuarea finantarii ministerului. Dar, in afara problemelor economice care intrau in sfera de competente ale postului de consilier pe care il coordona Parintele Negoita, mi-a mai adus deseori la cunostinta si o serie de dispute si aspecte conflictuale din Eparhie, de altfel inerente in planul relatiilor interconfesionale sau interreligioase. Aspectele vizau functionarea cimitirelor parohiale, relatiile tensionate ale preotilor ortodocsi cu misionarii adventisti sau penticostali, conflicte sau neintelegeri intre preoti si credinciosi privind aspectele patrimoniale ale Bisericiisi multe altele. Eliminand situatiile care nu erau de competenta Ministerului, am observat o gama larga de dificultati cu care se confrunta conducerea Episcopiei din Buzau. Multe dintre aceste aspecte relatate de Parintele Negoita mi-au inspirat, ulterior, unele dintre articolele Legii Cultelor la care lucram atunci, la Minister.

          Ce am putut remarca in discutia noastra si in zecile de intalniri avute in cei patru ani de mandat la Ministerul Culturiisi Cultelor, a fost in special franchetea, corectitudinea, insistenta, echilibrul si bunatatea cu care Pr. Negoita analiza si rezolva o mare parte dintre problemele Episcopiei. Am vazut in comportamentul lui un adevarat Om de echipa, cu un caracter bine structuratsi solid, dedicat misiunii pastorale si cu un dezvoltat simt al dialogului si al impacarii; un Om permanent cu zambetul pe buze si cu o vorba calma si mangaietoare, de pace, rostita convingator.

          Dincolo de aceste evaluari subiective, Parintele Iulian Negoita este in opinia mea si un model de comportament civic si preotesc responsabil, care merita aprecierea noastra cu prisosinta! La multi ani!

Portretul

Unde e pensula? Sa o caut repede pentru ca e gata portretul. Aha, este la cine trebuie! Parintele Iulian Negoita deschide larg zambetul cand vorbeste despre copii. Paul, fiul preot tot la Biserica Sf. Andrei, si fiica arhitect in Bucuresti. Paul i-a fost alaturi inca din primii ani ca preot. Fara sa-i fie special sau dificil a devenit preot, unul care stia din fasa ce inseamna misiunea aceasta pentru ca-si vazuse tatal in absolut toate ipostazele carierei. Seniorul marturiseste ca are totusi ceva ce-si poate reprosa oricand: a muncit prea mult si a lasat prea putin timp familiei, insa Paul, ridica un deget ferm, nu face asa! Intai sta cu familia, apoi munca la biserica si in partea privata. Insusi fiul preotului aniversat astazi, Iulian Negoita, este cel care a conturat acest portret cu zambetul, munca, implinirile, prietenii si prezentul tatalui care la 70 de ani conduce fara prea mare oboseala o tipografie!

 

Asadar, ii las pr. Paul Negoita vrajita pensula cu care a tras liniile definitorii ale portretului tatalui sau pentru ca zambetul este o caracteristica de familie si ma gandesc ca la un moment dat am sa cer inapoi ustensila aceasta pentru a scrie despre el insusi.         Paul Iulius Negoita – preotul timpurilor noastre, urmas al celui care candva a fost mana intai si de fier a patru episcopi!

Eu imi termin de asezat cuvintele intorcandu-ma a cata oara in curtea Bisericii Sf. Andrei. Muncitori din constructii sunt pe schele. Rectifica ceea ce timpul a afectat. Fac cateva poze. O doamna cu fata brazdata de tristete iese din biserica. Fata i se schimba si apare un zambet oarecare. Aflu repede ca a venit la parintii de la Sf. Andrei in calitate de enoriasa, pentru a cere ajutor. I-a luat foc casa si a ramas aproape si fara pereti. Imi spune sigur ca va primi partea electrica din partea bisericii. E sigura ca parintii o ajuta. O conduc cativa metri pe langa gardul bisericii. Nu plange, nu dispera, nu huleste si nici nu acuza, ci isi pune speranta de inceput de noua casa in preotii de la aceasta biserica. Mai ales parintele Negoita, tatal, e asa de bland! Daca au zis ca imi intind mana sigur o vor face! Au inima buna si imi dau si mie putere!

 

O parte dintre fotografii apartin familiei pr. Iulian Negoita.

 

error: Continut protejat

Pin It on Pinterest